Mă-ntorc ȋntr-un coșmar fixat în patru ace,
Lumina pe zăbrele apucă să se joace,
Pereţi de mucegai se-apleacă peste mine,
Iar luna prin chepeng se tulbură şi tace.
Se-aude clipocit dintr-un canal defect,
Afară se aude îndemnul pentru pace,
Din val în val se sparge întinderea de ape
Şi-n pântecul celest, câte un nor ce zace,
Porneşte-o cruciadă, dar numai în tăcere,
Căci ploaia s-a ascuns în ochii mei, tenace;
Aştept şi azi sentinţa pentru decapitare,
Călăul îmi pândește tot sângele, rapace,
Îmi pun mâna la frunte să simt dacă rămâne
O urmă de nădejde, ce-n aur se preface.
Oftatul meu prelung răzbește în ecou
Spre ultima nocturnă a corbului vorace,
Aud şi-ngân întruna, refren după refren,
Sperând că tot ce-i sumbru în mine se desface.
Pretenţia la viaţă, desigur – iluzoriu – ,
Mă ţine-n braţe calde şi-apasă pe torace;
Se-aude-o cheie-ntoarsă, metalizând cu mine –
Zâmbesc şi păcătoasa din mine iar mă place.
23 septembrie 2016 – 16 decembrie 2018, Constanţa
Lorena Craia 