Baudelaire, poetul modernității? – Lorena Craia

---

La această întrebare se răspunde, în primul rând, cu alte două întrebări: CÂT de modern este Baudelaire și PÂNĂ UNDE? Modern, sensu stricto, înseamnă a fi diferit de tradiție. Or, până la Baudelaire, literatura (mai ales cea lirică) era normată prin eșantioane estetice și stilistice. Poezia trebuia să arate într-un anumit fel, să exprime numai o serie de sentimente și trăiri, trebuia să se încadreze într-o anumită schemă conceptuală de creație și tot ce depășea aceste limite nu doar că era indezirabil, dar și scandaliza, deopotrivă.

Dacă poezia, până atunci, decupa frumosul și binele, oferindu-le literaturii ca pe un panaceu al decadenței spirituale, Baudelaire operează în sens invers numai prin prisma conceptualizării elementelor generatoare de emoții, astfel un cadavru poate fi la fel de estetic precum o mireasă adusă de ape și așezată într-o raclă fumurie.

Ceea ce încă se mai confundă sunt cei doi termeni pe baza cărora s-a edificat poezia de-a lungul timpului. Dacă este frumos este și estetic, iar dacă este estetic, trebuie să fie musai și frumos? Privim un Goya și ne întrebăm de ce o astfel de imagine macabră devine seducătoare în momentul contemplării profunde. De ce nebunia patologică, psihanalizabilă, a femeii muribunde naște un soi de revoltă și admirație a decadenței, ca o acceptare tacită a fragilității trupului, generatoare de putreziciune și, în același timp, suficient de reală încât să contribuie la un curent cultural de sine stătător, precum Naturalismul.

Baudelaire, în poezia Un hoit, apelează la cele mai subtile simțuri și, trecând prin filosofia unui alchimist, care prelucrează elemente chimice neînsemnate, transformă peisajul cadaveric în spațiul ideal pentru consumarea unei iubiri transcendentale.

---

---

Câinii care pândesc de după stânci, rotocoalele de fum care se înfășoară pe siluetele copacilor, apele tulburi cercetate de „muște grase”, fac parte din cadrul mundan al ființei pieritoare, pentru ca, în final, după sublima descompunere, să rămână esența Ființei, atinsă de scânteia divină. Este o apologie a morții ca etapă inefabilă a trecerii în sfera Nimicului și interesul nu cade pe ceea ce are să devină cel care se duce, dar pe ceea ce are să rămână din cel care nu pleacă.

Atât la Baudelaire, cât și la Bacovia, imaginile sunt puternice, conturate în tușe groase, expresioniste, expandate, până la disiparea sensurilor într-un semn unic, identificabil cu un climax de tip existențialist. Tipic liricii moderniste, atât mirosurile, cât și culorile, chiar sunetele (de multe ori, zgomote), contribuie la întregirea unui tablou aflat mereu în contraponderea trăirilor imediate. Inclusiv ritmicitatea versurilor propune o cadență similară unui marș funebru, monoton, de anvergura unei ceremonii solemne, care anunță, precum un cântec de lebădă, neantul, în toată splendoarea lui.